Lumea a fost creată din nemărginita dragoste a lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Noi nu am fi existat dacă Dumnezeu nu ne-ar fi iubit, Soarele nu ne-ar mai fi încălzit și dezmierdat cu razele-i dulci şi blânde, iar Luna nu ne-ar fi oferit frumusețea ei dacă nu ar fi ținut la noi. Acestea toate sunt dovada vie a iubirii adevărate. Esența vieții pornește de la iubire.
Despărțirea rupe bucăți din tine. Arde și doare. Iubirea și mai tare. Aia care mușcă vesel din suflete cucerite. Iubirea clădește viața, iar sufletul nu știe altceva, săracul, decât să o urmeze orbește.
Fiecare își amintește de o poveste de dragoste, ACEA poveste care te transformă dintr-o ființă rațională, într-una capabilă de orice nebunie admisă sau interzisă pentru sentimentul înălțător care îți arde simțirea. Pentru că doar ea poate da această putere. E singura, poate, în fața căreia răspundem “prezent”, oricând s-ar ivi în viața noastră. Trezește sufletul din amorțeală și invită la trăirea autentică a vieții. Satisfacția pe care o oferă iubirea nu se compară cu nicio altă împlinire sufletească. Iubirea nu are grad de comparație. Doar ea este capabilă să topească răul din inimile tulburate și să astupe mizeriile lumii.
Râzând copilărește în sinea ta, îți vin în minte amintiri cu duiumul legate de persoana de care te-ai îndrăgostit, de primul “Te iubesc!” spus stângaci, dar real. Cuvinte adevărate, rupte din profunzimea inimii, departe de vanitate și posesivitate. Cu toții am dat curs nebuniilor ce numai dragostea le poate accepta: oameni pe care i-am iubit, care au apărut ca o binecuvântare în viața noastră exact când izgonisem din noi ultima licărire de speranță, pentru care ochii au vărsat oceane, reguli încălcate, suflete ieșite în relief, trupuri invadate de roiuri de fluturi gălăgioși și deloc ascultători. Privind peste umăr, cu ochii maturi și responsabili de astăzi, par lucruri puerile, dar de neuitat, datorită cărora, în mare parte, suntem astăzi ceea ce suntem. În viață toate vin ca să treacă, așa cum s-au ivit… discret sau cu mare tam-tam, dureros sau ca o adiere… Excepție face iubirea entuziasmată și zgomotoasă, când fiecare bătaie a inimii e o frântură din ceea ce dăruiești celuilalt. Dragostea ne readuce la viață și sădește în sufletele fiecăruia dintre noi curajul și puterea de a face minuni. Numai în iubire, ajungi să dăruiești din ceea ce ești. Să nu uităm, însă, că fără implicare și dăruire, Paradisul în care te scalzi poate fi cuprins cu ușurință de flăcări… și, sincer acum, nimeni nu vrea să danseze printre ele… “Iubirile” strigate-n gura mare sfârșesc prost, de obicei, decorate nu cu frișcă și căpșuni, ci cu teamă, dezamăgire și cuvinte grele aruncate asupra singurului vinovat (pe calea asumată au pornit doi!), din cauza căruia porțile strâmte ale Raiului sunt trântite în nas musafirilor. Mizăm pe așii din mânecă și jucăm iubirea ca la loterie. Experimentăm pe viața, pe anii noștri care curg ca șampania când se mai câștigă câte un campionat.
Iubirile sincere nu se urlă în vuvuzele, nu se topesc în cuvinte, ci în fapte și gesturi modelate de respectul, recunoștința, încrederea și fidelitatea pe care partenerul/a ți le încredințează, pentru simplul fapt că restul bucăților din puzzle-ul vieții pe care îl construiți împreună sunt la tine în buzunar. Și nu poate clădi nimic fără tine!
La tinerețe, majoritatea iubirilor vin și pleacă, ca o lecție pentru mai târziu, când vor fi digerate cu luciditate. Sunt și excepții. Astfel de oameni și iubiri rămân să fie apreciate și trăite așa cum se cuvine, odată cu trecerea timpului, cu analiza în profunzime a sufletelor care ne trec privirile lor prin ochii care au învățat să citească fără cuvinte, prin mâna care mângâie și dojenește. Atunci când tot ce e trecător îți va face elegant cu mâna… Iubirea adevărată nu evidențiază niciodată complexele, nu taie elanul, nu știrbește demnitatea, nu stinge personalitatea. Când crezi că ai găsit-o, îți vine să strigi din toți plămânii: “Închide și ușa, te rog! După tine nu mai intră nimeni!”. Pentru că iubirea desăvârșește atunci când știi să alegi pe sufletul tău. Dragostea nu urăște, nu adreseaza injurii, nu arată lipsă de respect. Iubirea nu întreabă, are prostul obicei de a veni pe nepregătite (dar ce ne mai place!) și culmea e că niciodată nu o prinzi pe picior greșit.
Toți tânjim după dragoste, că o recunoaștem deschis ori ba! Dar e derutată. S-a cam rătăcit într-o lume zguduită de ură și război, măcinată crunt de superficialitatea dureros de evidentă, în care sentimentele pier lent, sugrumate fără pic de milă. Unde să o mai găsești astăzi? Cu fiecare capitol nou, noi ținem morțiș să-l recitim, de fiecare dată, pe cel vechi.
Iubirea ne dă drepturi imprescriptibile, ne supune la întrebări esențiale în drumul spre cunoașterea de sine. Ne mai regăsim alături de cea/cel de lângă noi ? Cum hrănim relația cu persoana iubită ? Singuri în doi sau două trupuri, un singur suflet?
Să iubim sincer și deschis, să nu amăgim alte inimi dacă nu există rost de un drum în doi… Se aude că iubirea perfectă nu există. Ba da, există. E acea iubire care poartă modelul sufletului tău.
Lasă un răspuns