Mă declar, din capul locului, iubitor de animale şi susţin toate prevederile legale cu privire la ocrotirea acestora. Nu-mi plac animalele ţinute în cuşti (deşi am fost de multe ori prin grădinile zoologice), nu-mi place vânătoarea (dar ascult sau citesc poveştile vânătoreşti), n-aş omorî nici măcar o muscă (dacă nu m-ar bâzâi enervant). Ce să mai spun despre ţânţari şi molii!
Dar am ascultat, de curând, cum se căinau, sincer, câţiva agricultori de pe Valea Zeletinului, care povesteau ce păţesc ei cu porcii mistreţi de pe domeniile de vânătoare administrate de un cunoscut om de afaceri originar din partea locului, unde porcii sălbatici s-au înmulţit peste măsură, iar recoltele sătenilor sunt serios dijmuite. Porcii atacă lanurile de porumb, atacă viile, atacă orice, vin cu toată liota de godaci dungaţi după ei şi fac prăpăd. În urma lor, oamenii rămân cu ochii înlăcrimaţi, neputincioşi, pentru că de un animal sălbatic de pe domeniile de vânătoare nu te poţi atinge. Jar mănânci dacă o faci, iar nişte haidamaci de paznici te şi pârăsc la stăpânire şi plăteşti cât nu face.
Sătenii de acolo s-au pus la pândă, noaptea, fac zgomote infernale dacă apar porcii, dar uite că de la un timp patrupezii nici de acestea nu se mai tem, iar cu oamenii parcă ar convieţui de când lumea lume. Plângerile pe la autorităţi au cam rămas vorbe în vânt, nimeni nu mişcă un pai. Care pai, dacă îl apucă un porc în gură mai dă Sfântul şi un potop de ploaie – că aşa se ştie din tradiţia populară -, încât pagubele devin şi mai mari.
De când am auzit asemenea întâmplări mă uit cu alţi ochi la terenurile cultivate de pe Valea Zeletinului şi observ ce n-am văzut în viaţa mea: sperietori de toate felurile, din cârpe, din PET-uri, din cutii de bere şi din câte şi mai câte, nu doar prin cireşi, cum erau odată, nu prin viile atacate furibund de grauri, când roadele au dat în pârg, ci prin tot ce creşte, de la porumb, la floarea sorelui, la rapiţă şi chiar la orz sau grâu. Pe cine să sperie inofensivele cârpe? Evident pe grohăitorii sălbatici. Însă tare mă tem că, inteligenţi cum sunt, râmătorii s-au învăţat şi cu textila, iar la cutiile de bere cred că se uită cu jind ca omul însetat şi fără bani în buzunar, în mijlocul verii.
Cu peste 30 de ani în urmă, poate chiar 35, adică pe vremea „ailaltă”, am fost pus în faţa unui ordin de a da o sancţiune de partid unui om care ar fi împuşcat un porc mistreţ. Nu mai ştiu dacă chiar l-a împuşcat sau l-a prins în vreo capacană, cert este că braconase omul nostru, iar alţii l-au turnat unde trebuie şi se impunea pedeapsa, dar mai întâi în partid, pentru că era membru. Colegii din organizaţia lui s-au opus sancţiunii, spunând că omul nu avea cu ce-şi hrăni familia şi nu a braconat de florile mărului. Dar, unde e lege nu e tocmeală, iar legea trebuia aplicată. Şi s-a aplicat. Însă nu aici ar fi tâlcul poveştii, ci în înţelesul că nici în orânduirea apusă nu era permis braconajul. Nici acum nu e permis, dar libertatea de a înmulţi porci pe terenul tău de vânătoare a devenit, de câţiva ani, sport naţional în rândul marilor boieri, după exemplul de la Balc. Bun, să-i înmulţească, dar să-i şi hrănească pe acolo prin locurile lor speciale, să-i ţină departe de lanurile oamenilor. Fermierii, mici şi mari, s-au gândit să pună garduri electrice. Se spune că un animal odată atins cu botul de o sârmă din asemenea gard nu mai calcă pe acolo în veci. Dar de unde atâta bănet pentru zeci de kilometri de garduri? Nici cei mai înstăriţi sau nici arendaşii care lucreză sute de hectare nu şi-ar permite sau poate tocmai ei nu, pentru că la 2.000 de hectare cum ştiu că administreză un băcăuan ar trebui saci de bani.
Ce-i de făcut? Există lege şi pentru asemenea situaţii, dar cine să o aplice dacă nu cei în drept, pentru că de dat în judecată un mare mahăr pentru un om obişnuit e mai greu.
Ar mai fi o soluţie: să le arate oamenii râtanilor obrazul sau să le spună, tot de la obraz: „Dom’ne, nu fiţi porci!”
Lasă un răspuns